Am șase ani, sunt la masa de Crăciun cu familia. Suntem la al treilea sau al patrulea fel, mă chinui să mănânc tot din farfurie, altfel nu primesc desert. Pe fundal, bunica spune pentru a treia oară că sunt foaaaarte slabă, și că nu o să cresc niciodată mare dacă mănânc așa puțin.
E anul 1995, suntem în plină tranziție. Nimeni din familia mea nu are nicio noțiune de educație alimentară. În România încă nu a ajuns termenul de "parenting", iar în orașul mic de provincie în care trăiesc, femeia trebuie să fie "grasă și frumoasă".
Sunt un copil dintr-o familie normală, care a ajuns acum un adult cu întrebări.
Mituri și credințe dobândite despre mâncare
Mă întreb, de exemplu, câtor copii li se educă gusturile din cuvinte și nu din simțuri ("Nu e bună asta pentru tine/Mănâncă asta că sigur o să îți placă", "Îți dau să încerci dar nu cred că o să îți placă").
Sau câți copii ajung să vadă ora mesei ca pe un stres, și să asocieze diverse alimente cu chinul, în loc să înțeleagă că mâncarea ne hrănește.
Poate vă sună cunoscut și vouă:
"Mănâncă tot din farfurie, altfel nu primești desert!"
"Mama a gătit pentru tine, o superi dacă nu mănânci tot."
"Copiii mor de foame în Africa, trebuie să mănânci tot!"
"Dacă nu mănânci tot, îți lași norocul în farfurie."
"Dacă mergem în vizită, trebuie să mănânci, chiar dacă nu îți place, ca să nu jignești gazda."
"Dacă bei apă în timp de mănânci, faci broaște în burtă!"
De multe ori copiii ajung să mănânce din simț de datorie, de rușine, de bravadă, din obligație. Nu știu câte familii se preocupă să își învețe copiii să mănânce cu recunoștință sau conștient, realizând că își hrănesc corpul.
În multe case, mâncarea este limbajul iubirii. Mama gătește din iubire pentru noi, și noi mâncam din iubire pentru ea.
Toate aceste picături au umplut un ocean. Ne-am creat gusturi sau credințe false, ne-au creionat relația cu mâncarea. Și o fac și în prezent. Astfel de credințe limitative despre alimente, ritualul de a lua masa sau înfățișare (prea slab, prea gras) sunt, din nefericire, baza multor tulburări de alimentație.
Cum renunțăm la credințele dobândite despre alimentație
Primul pas este să înțelegem contextul social care a dus la crearea acestor credințe limitative: bunicii noștri au trăit foametea de după război, iar părinții noștri raționalizarea alimentelor în timpul regimului comunist. Când hrana era atât de greu de procurat, să oferi cuiva mâncare din belșug era, în mentalul colectiv, un semn de afecțiune.
În plus, accesul la informație era limitat, iar preocuparea pentru nutriție a început să apară mai târziu. Practic, am fost crescuți cu resursele și înțelegerea de la momentul respectiv.
Acum însă avem șansa să ne educăm. Să citim despre nutriție, să parcurgem programe care să ne susțină în acest efort, să vorbim cu specialiști în domeniu. Programele noastre pun accent mai ales pe educația alimentară și te învață să îți controlezi emoțiile asociate mâncării. Ești ajutat de specialiști în domeniu să îți înțelegi corpul, mintea, emoțiile, limitările și să înveți să mănânci corect și potrivit pentru tine.
E important să facem un exercițiu de onestitate și să înțelegem ce ne dorim, ce ne place cu adevărat și să identificăm care din gândurile legate de mâncare sunt ale noastre și care sunt dobândite. Să ne dăm timp să ne observăm, înțelegem și să ne ascultăm corpul. Astfel putem face alegeri conștiente.
Și, desigur, să facem mai bine cu copiii noștri.